Un pocinog la bloc sau dragoste în vremea lui Dragnea
Alexe C, 34 de ani - București
Dragă redacție,
Totul a început
într-o dimineață de duminică dintr-un iunie timpuriu, destul de mohorâtă,
împresurată de mireasma florilor de cireși, care se contopea aproape ideal cu o
ceață neașteptat de laptoasă în cartierul Drumul Taberei. Dar, în fine, destul
cu conturarea acestui peisaj idilic, care nu ajută cu nimic scopul acestei scrisori. ÎMI GĂSESC
CAUCIUCURILE BICICLETEI DESUMFLATE ! Și nu un cauciuc, ci ambele, la fel ca
într-o crimă pasională când ucigașul nu aplică doar un cuțit, ci spintecă
carnea cu șuriul până obosește. Dacă vă întrebați unde îmi țin bicicleta, sunt
nevoit tot eu să vă răspund. O țin în fața blocului legată de un gard pentru că
mie îmi plac foarte mult filmelele western și vreau să mă simt la fel ca un
cowboy, care își priponește calul în fața casei. La început, am bănuit o ceată
de pisici, care s-a aciuat la bloc, de când dușmanul lor natural a fost
extirpat de pe străzile bucureștene. Îmi repun bicicleta pe roți, ca să nu zic
pe picioare, dar operațiunea de hăcuire se repetă de încă 2 ori cu aceeași
înverșunare și cruzime. Plictisit să tot merg să cumpăr cauciucuri și ca să nu
creadă vânzătoarea că am vreo afacere necurată, mi-a venit stralucita idee să
pândesc faptașul sâmbătă spre duminică noapte. Pentru că da, toate cele 3 fapte
s-au întâmplat săptămânal în noaptea de duminică. Întâmplarea îmi aducea aminte
de celebra noapte a cuțitelor lungi, eu jucând acum rolul vigilentului care
vrea sa descopere nazistul. Pentru că da, dragă redacție, nazistul era un el.
Aproape se crăpase de ziuă, când eu stând la geam ca un porumbel, la adapostul
întunericului din dormitor, semi adormit ascultând de pe youtube un podcast al
unor 2 tipi cu subiecte de altfel interesante, aud o vânzoleală la bicicletă.
Trag un halat pe mine și stând la parter, ies repede și prind în flagrant
măcelarul semicursierei. Mă apropii fără teamă din spate și exclam
neînțelegându-mi eleganța:
- Bună dimineața! Ce faceți aici
? El din inerție, mai împunge o dată cuțitul până să se oprească, se întoarce
și îmi răspunde:
- Îmi apăr onoarea de bărbat și
viitor tată. O rază de soare îi suliță fața și l-am recunoscut. Era vecinul de
vizavi, Marcel, un pripășit, pe aceste mealeaguri roditoare, din celebrul județ
Teleorman. Acesta, nu se știe prin ce
mijloace, a reușit să intre în sufletul vecinei mele, Lăcrămioara, cu 14 ani
mai tânără ca mine. Nu numai în suflet a intrat se pare, pentru că mica noastră
comunitatea a blocului se va mări în câteva luni cu încă un membru. Privindu-l
nedumerit îi spun:
- Vecine, știi că aceasta e
bicicleta mea ?
- Normal că știu că e a ta, doar
nu am vreo plăcere nebună de a sparge cauciucuri de bicicletă la întâmplare. Și
a continuat rânjind:
- Plus că tu ești singurul
puturos care își leagă bicicleta în fața blocului. Înfrânându-mi pornirea de
a-i explica că nu puturoșenia e motivul locului bicicletei, îl interoghez un
pic:
- Înainte să te dau pe mâna
poliției, poți să îmi spui care e motivul acestui consum de energie demn de
cauze mai nobile ?
- Bătrâne, tu ești motivul, îmi
spuse el cu un ton domol ca de spovedanie. Am prins-o pe Lăcrămioara uitându-se
lung după tine când intri și ieși din bloc. Eu nefiind dus la biserică și
neavând patrafir îi zic:
- Pe Lăcrămioara, dupa ce a rămas
orfană, am privit-o ca pe o soră mai mică și nefiind băgat în nicio sectă
dubioasă, nu apreciez și nu practic incestul. În momentul acela timpul s-a
dilatat și mi-am adus aminte de mici întâmplări, pe care nu le-am băgat până
atunci în seamă, care s-au petrecut de când s-a mutat Marcel în bloc: constanta
apariție la ușă a unor curieri de la diferite restaurante cu specific asiatic, graffiti
cu pentagrame pe zidul din dreptul geamului meu, preșul de la intrare ars,
cutia poștală umplută cu resturi de mâncare și gândaci de bucătărie, care se
lăfăiau ca în jacuzzi. Practic Marcel îmi purta sâmbetele mai mult decat poartă
un turist neamț o cămașă înflorată și o ghirlandă hawaiiană. În mintea lui, ar
fi trebuit să ies din bloc îmbrăcat în burkă ca să nu mai atrag atenția tinerei
mămici. Dar asta ar fi dus mai mult ca sigur la decesul subit prin infarct al unei
băbuțe, care m-ar fi confundat cu un ialalabad, care a venit sa îi bubuie
gradinița cu panseluțe și toporași.
Dându-mi seama că omul iși
regretă faptele, din sufletul meu bun, impresionat, am decis să îi mai dau o
șansă:
- Trebuie să îmi cumperi o bicicletă
electrică și nu iți vei crește copilul din închisoare, i-am spus cu un ton
împăciuitor ca al unui tată care iși prinde fata de 16 ani în pat cu un cocalar
burtos cu fațâ de taximetrist. Marcel a cam strâmbat din nas, dar probabil
gândul că nu mă va mai vedea cativa ani l-a convins.
